Unul
dintre animalele des asociate cu Diavolul sau cu lumile întunericului,
prezent în numeroase mituri, dar şi în numeroase relatări care prezintă
un grad de credibilitate suficient pentru ca iubitorii de mistere să se
aplece asupra acestora încercând să le pătrundă exact înţelesul, este
câinele spectral ori demonic, fie el negru ori de altă culoare. Această
fiinţă, prezentând numeroase caracteristici care îl leagă de universul
supranaturalului (caracteristici variind ca amănunte de la mit la mit şi
de la relatare la relatare), a fost privită de cele mai multe ori ca un
însoţitor al Diavolului, un vestitor al Morţii, un vânător de suflete
ori un paznic al Lumii de Dincolo, semnalarea apariţiilor sale
petrecându-se de obicei în locuri pustii, cimitire, zone unde au avut
loc execuţii sau războaie ori care ascund comori blestemate, în păduri,
mlaştini bântuite etc. Întâlnit cu predominanţă în folclorul britanic,
regăsim câinele spectral sub denumiri pitoreşti ca Hairy Jack,
Churchyard Beast, Hateful Thing, Swooning Shadow, Rongeur d’Os sau
Church Grim. Interesantă este legenda teribilului Lean Dog din
Hertfordshire, spiritul unui criminal executat în 1751, care bântuie sub
formă canină drumurile pustii, scufundându-se în pământ atunci când
cineva se apropie prea mult de el. De asemenea, în Devon putem găsi
mitul unui câine negru fără de cap, The Yeth Hound, care bântuie codrii
bocind (amintit şi de M.A. Denham în celebrele culegeri folclorice The
Denham Tracts, 1846-1859). Miturile catalane amintesc un câine şchiop
care bea sânge, pe nume Dip – imaginea acestuia poate fi văzută pe
blazonul oraşului Pratdip. Despre Câinele din Linkinhorne se vorbeşte că
ar fi uşor de observat pe timpul nopţii, deoarece este mult mai negru
decât cel mai deplin întuneric (The Cornish and Devon Post, 27 februarie
1937). Folcloristul W.H. Paynter (1901-1976), care a studiat şi
colectat, printre altele, şi mărturii privind apariţiile Câinelui din
Linkinhorne, a declarat ulterior că „stafia” devenise local un fel de
problemă publică, oamenii nemaiîndrăznind să îşi părăsească locuinţele
după lăsarea întunericului…
În mitologia română, întâlnim oarecum
asemănătorul căţel al pământului (probabil de origine dacică), despre
care R. Vulcănescu (Mitologie română, 1987) consideră că are deopotrivă
caracter funerar condiţionat şi caracter infernal permanent. El seamănă
cu un câine scund, lung, alb, cu muşcătură puternică şi glas gălăgios,
trăieşte în preajma drumurilor, pădurilor ori pustietăţilor, aduce
nenoroc celui ce îl vede şi controlează mormintele, muşcând morţii de
nas sau de urechi dacă nu au fost îngropaţi cum se cuvine (menţionat şi
în T. Pamfile, Mitologie românească. I. Duşmanii şi prietenii omului,
1916).
Probabil că originile acestor creaturi demonice ne duc
însă la miticul Cerber, dulăul cu trei capete al Împărăţiei lui Hades,
dulău despre care Heraclit din Efes (sec. VI-V î.Chr.), spre exemplu,
afirmase cu hotărâre încă de pe atunci că de fapt ar fi un câine
obişnuit, chiar dacă unul foarte mare, însoţit permanent de doi dintre
puii săi, ceea ce a condus la confuzia reprezentărilor ulterioare. Şi
Garmr, fiorosul câine pătat cu sânge care, în mitologia nordică, păzeşte
lumea morţilor în aşteptarea sfârşitului lumii, ar putea fi o sursă a
miturilor. Însă despre cât de lumeşti sunt (sau nu sunt) de fapt aceste
animale, vom putea să ne facem o idee aruncând o privire peste legendele
şi întâmplările menţionate de-a lungul secolelor ca aflându-se la
graniţa dintre realitate şi mit.
Se pare că prima menţiune
„istorică” a câinilor negri demonici o găsim în Peterborough Chronicle
(aprox. 1127), unde este consemnat că „nimeni nu trebuie să se îndoiască
de adevărul celor spuse” de către „numeroşi martori de încredere”,
privitor la o hoardă de vânători ai Iadului însoţiţi de câini negri,
care a bântuit în repetate rânduri şi în văzul lumii oraşul Peterborough
şi împrejurimile acestuia, mai cu seamă pădurile.
Tot printre
cele mai vechi consemnări ale câinilor negri supranaturali avem pasajele
din De Nugis Curianium (1190), opera cronicarului Walter Map, precum şi
din Four Branches of the Mabinogi, o culegere de mituri galice din sec.
al X-lea-al XIII-lea.
Aproape unanim, relatarea clericului
Abraham Fleming, A Straunge and Terrible Wunder (1577 – titlul complet,
în stilul epocii, este A Straunge and Terrible Wunder wrought very late
in the Parish Church of Bongay …. the fourth of this August 1577, in a
great tempest of violent raine, lightning, and thunder . . . With the
appearance of a horrible-shaped Thing, sensibly perceived of the people
then and there assembled), este considerată a fi cea mai detaliată şi
mai spectaculoasă consemnare privind atacul unui câine negru sosit din
Iad. Conform raportului lui Fleming, care se menţionează a fi fost
susţinut de numeroşi martori de încredere, pe 4 august 1577, o furtună
puternică a lovit oraşul Bongay, locuitorii acestuia adunaţi în Biserică
pentru a se ruga după obicei fiind foarte înfricoşaţi de puterea
neobişnuită a furtunii, care a scufundat lăcaşul în beznă completă
însoţită de tunete şi fulgere cumplite. În timpul îngrozitoarei furtuni,
un câine negru („sau diavolul în această formă”, precizează cronicarul)
s-a ivit de nicăieri, însoţit de flăcări, a atacat Biserica şi a ucis
doi oameni, rănind un altul. În aceeaşi zi, la o distanţă de câteva
mile, acelaşi câine a atacat şi Biserica oraşului Blythburgh, ucigând şi
acolo doi oameni şi un băiat şi arzând cu flăcările sale braţul unei a
patra victime. Ca dovezi materiale privind incidentele, Fleming
consemnează pagubele suferite de Biserici, dar mai ales urmele ghearelor
câinelui rămase întipărite în uşa Bisericii din Blythburgh, unde pot fi
văzute şi astăzi. În conştiinţa localnicilor, îngrozitoarea întâmplare a
rămas şi sub forma unor versuri populare transmise din generaţie în
generaţie: „All down the church in midst of fire, the hellish monster
flew, and, passing onward to the quire, he many people slew.” (E.
Porter, The Folklore of East Anglia, Vol. 1974, Part 2).
O
străveche legendă privind Închisoarea Newgate susţine că un câine negru
şi-a făcut apariţia acolo înaintea execuţiilor, timp de peste 400 de
ani. Câinele a fost semnalat pentru prima dată în 1596, după ce, conform
legendei, un bărbat arestat pentru vrăjitorie a fost ucis şi mâncat de
către ceilalţi prizonieri. Animalul i-a răzbunat moartea, hrănindu-se cu
carnea ucigaşilor (L. Hutton, Discovery of a London Monster Called, The
Black Dog of Newgate, 1596).
Celebrul roman al lui Sir Arthur
Conan Doyle, Câinele din Baskerville, are la bază povestea ticălosului
şi imoralului squire Richard Cabell al III-lea, mort în 1677, bănuit că
şi-a ucis soţia şi că şi-ar fi vândut sufletul Diavolului, poveste
relatată lui Doyle, se pare, de către jurnalistul Bertram Fletcher
Robinson de la Daily Express. Mormântul lui Cabell se poate găsi şi
astăzi în Devon, lângă Biserica oraşului Buckfastleigh. Mai mult decât
atât, mormântul nu este unul obişnuit, semănând mai degrabă cu o
închisoare – după cum se va vedea mai jos. Una dintre versiunile
„întâmplării” care l-a avut ca „erou” pe Richard Cabell pretinde că,
după abuzuri repetate, soţia moşierului a încercat să scape de soţul ei
fugind în mlaştini, unde acesta a ajuns-o din urmă şi i-a tăiat beregata
cu un cuţit de vânătoare. În acel moment, câinele credincios al soţiei
s-a repezit la Cabell şi i-a sfâşiat gâtul, murind odată cu acesta.
Localnicii au pretins apoi că mai mulţi câini negri stranii şi-au făcut
apariţia la mormântul lui Cabell, strângându-se în jurul criptei,
aceiaşi câini negri fiind semnalaţi ulterior de către cei care au
susţinut că au zărit stafia lui Cabell continuându-şi obiceiurile
vânătoreşti, însoţită de către acum credincioasele sale animale
demonice. În încercarea de a opri apariţiile, localnicii au construit un
mausoleu în jurul mormântului (asemănător unei închisori, după cum
menţionam mai sus) care să ţină stafia captivă în interior, chiar şi aşa
raportându-se ulterior, sporadic, o stranie strălucire roşie emanând
printre gratiile de fier ale monumentului. Mai mult, dedesubtul
mormântului lui Cabell există o peşteră subterană în care poate fi
observată, formată natural în gheaţă, o figură ce se aseamănă unui
bărbat îmbrăcat în haine specifice secolului al XVII-lea (Cabell?…). O
legendă locală susţine că, dacă te roteşti în jurul mausoleului de şapte
ori şi apoi introduci mâna printre gratii, fie Cabell, fie diavolul îţi
vor muşca degetele. În fine, de-a lungul timpului, mai multe incidente
stranii au implicat Biserica lângă care se află mormântul, cimitirul şi
mormântul însuşi, incluzând presupuse profanări, dovedite efracţii şi
incendii (unele petrecute la miezul nopţii, precum cele din 21 iulie
1992) şi zvonuri privind utilizarea locului în ritualuri ale unor secte
satanice (The Church on the Hill, în Legendary Dartmoor, 22 noiembrie
2007).
R. Baxter, în The Certainty of the World Of Spirits
(1691), vorbeşte despre un bărbat din Colchester care a întâlnit
diavolul, noaptea, în Curtea Bisericii, sub forma unui „câine cu ochii
teribili”, ceea ce l-a scos pe sărmanul om din minţi pentru o bucată de
vreme. Nici nu mă mir.
Comentarii
Trimiteți un comentariu